Voci pentru România: Un interviu cu Dana Ionescu
Autor: Anamaria Blanaru, Voci pentru România
Dana Ionescu: Nu am înţeles niciodată de ce există o teamă reală faţă de cei care au emigrat. De ce nu li se cere părerea, de ce nu sunt implicaţi. Emigranţii nu sunt repetenţii societăţii; sunt oameni care au vrut altceva de la viaţă, care şi-au asumat un parcurs deloc facil, care au luat cu ei ţara. Un emigrant are, de cele mai multe ori, două familii de întreţinut: cea de aici şi cea de „acasă”, cea rămasă în ţară.
Dana Ionescu părăseşte doar teritorial România şi o viitoare carieră academică ca istoric pentru a deveni primul emigrant român care predă Istoria Canadei, în ţara de adopţie. Ceea ce impresionează în „istoria” sa este conştientizarea obiectivă, din prisma celui „din afară”, a faptului că România, prima casă de altfel, trebuie să rămână o parte din educaţia copiilor născuţi sau crescuţi într-un teritoriu străin. Acţiunile umanitare pe care le coordonează, de la Şcoala românească din Montreal la Acţiunea „Să-i ajutăm să viseze” – proiect de strângere de fonduri pentru copiii români defavorizaţi – demonstrează încă o dată că naţionalitatea nu este o chestiune teritorială, ci de asumare a unei identităţi.
Sunteţi singurul emigrant care predă Istoria Canadei în Montreal. Având în vedere experienţa din sistemul de învăţământ românesc, dar şi din mediul de cercetare academic, cu ce schimbări majore v-aţi confruntat în Canada?
Acum aproape zece ani, când am intrat în învăţământul canadian, eram singurul emigrant care preda istoria Canadei în Montreal. Era şi o formă de mândrie, dar eram şi conştientă de misiunea destul de grea pe care o aveam; aceea de a demonstra că şi noi, emigranţii, suntem capabili să le înţelegem şi să le predăm istoria. A preda istoria ţării de adopţie a fost misiunea pe care mi-am asumat-o chiar înainte de plecarea din ţară. Îmi amintesc foarte bine interviul pe care l-am susţinut la consulatul candian. Mi s-a pus direct întrebarea: ce veţi face acolo? Am răspuns, cu semeţia tinereţii, că voi preda istoria. Nedumerirea celui care îmi lua interviul a fost şi mai mare.
Cu ce am plecat şi care au fost schimbările majore cu care m-am confruntat în ţara de adopţie? Am plecat, în primul rând, cu o formaţie academică solidă, fiind conştientă de acest fapt. În studenţie şi puţin după, am stat în preajma unor istorici de renume, de la care am învăţat rigoarea şi am înţeles diferenţa între profesorul de istorie şi istoric. Amintesc aici pe profesorii Ioan Caproşu şi Alexandru Florin Platon. Ca student, mă îndreptam spre cercetare. Intrasem deja pe uşa din faţă a cercetării; am lucrat mult în arhivă (de fapt, cea mai mare parte din anii studenţiei acolo mi-am petrecut-o), ajunsesem să stăpânesc fără greşeală tehnicile asociate cercetării specifice istoriei moderne (în special paleografia chirilică din secolul al XIX-lea). Dragostea pentru istoria descoperită în documente m-a dus spre analiza istorică a societăţii româneşti în curs de modernizare, alegând ca teză de licenţă Statul social şi economic al alogenilor din Moldova secolelor XVIII-XIX . Era un subiect unic pe atunci, care a tras atenţia istoricilor, fapt pentru care am început să particip la congrese şi conferinţe la Iaşi, Cluj, Bucureşti, am început să public în reviste de specialitate. Din anul 1996 am fost redactor-colaborator la „Revista de Istorie Socială”. Au fost ani frumoşi, ani de studiu aplicat
Cu toată această rigoare şi iubire pentru istoria adevărată, am trecut într-o zi Oceanul. Am început, la numai şase luni de la venirea în Canada, un masterat în comunicaţii internaţionale. Voiam să diversific preocupările, să-mi lărgesc cunoaşterea. Cu această ocazie, am avut şansa să cunosc un om de mare valoare intelectuală şi de o mare frumuseţe interioară, pe doamna Gina Stoiciu. Ea a fost cea care mi-a condus lucrarea de masterat şi care, de atunci şi până acum, mi-a rămas aproape, acompaniindu-mă în reuşită dar şi în eşecul inerent emigrării. Apoi am decis să intru în învaţământ, hotărâtă fiind să predau istoria. A fost un parcurs un pic riscant, dar până la urmă, am reuşit. Despre schimbările cu care m-am confruntat aici nu aş putea spune că au fost majore. A fost, mai degrabă, o adaptare. Dar atunci când ştii ce poţi, când ai o formaţie academică serioasă, adaptarea vine de la sine. Nu a fost uşor pentru că la Iaşi predasem un an la Colegiul „Costache Negruzzi”. Performanţa copiilor de acolo nu am regăsit-o aici. În Canada accentul se pune pe gestiunea clasei, pe calităţile de pedagog şi mai puţin pe cunoaşterea academică a profesorului. Trebuie să te limitezi la ce au elevii nevoie pentru examen, să nu depăşeşti cadrele cunoaşterii lor. Rişti să te plasezi în afara sistemului şi să fii respins de elevi. Nu eşti apreciat pentru ceea ce ştii ca specialist, eşti apreciat pentru cum îţi gestionezi clasa.